E-ISSN 2537-6152 REVISTA DE ETNOLOGIE ŞI CULTUROLOGIE 2018, Volumul XXIV48 Ludmila MOISEI TRADIŢIA-VALOARE VERSUS TRADIŢIA-PROCES: ACŢIUNI CULTURALE DE REVITALIZARE A TRADIŢIEI Rezumat Tradiţia-valoare versus tradiţia-proces: acţiuni culturale de revitalizare a tradiţiei Tradiţia reprezintă un fenomen psiho-social multi- plu, dinamic şi continuu ce asigură participarea societăţii la un sistem specific de valori materiale şi spirituale, ce au o relativă stabilitate. Fiecare fenomen cultural de-a lungul timpului este supus schimbărilor de paradigmă, continu- ităţii sau discontinuităţii, revitalizării sau acomodării. De continuitatea sau de pierderea anumitor valori este res- ponsabilă societatea, cea care reacţionează la schimbare în funcţie de condiţiile sociale trăite. Prin urmare, articolul dat abordează procesul tradiţiei din perspectivă duală: tra- diţia-valoare şi tradiţia-proces, iar scopul demersului şti- inţific constă în analiza fenomenului tradiţiei prin releva- rea acţiunilor de continuitate a tradiţiei. Articolul reflectă evoluţia în dinamică a tradiţiei covorului, precum şi altor practici culturale, devenite surse ale identităţii culturale şi naţionale, precum şi modalităţile de promovare a acestor tradiţii în contemporaneitate. Cuvinte-cheie: tradiţie, revitalizare, valori culturale, festival, acomodare. Резюме Традиция как ценность или традиция как процесс: культурные действия по возрождению традиции Традиция – это сложный динамический непре- рывный психосоциальный феномен, который обе- спечивает участие общества в особой системе мате- риальных и духовных ценностей, обладающих отно- сительной стабильностью. Каждое явление культуры с течением времени может претерпеть изменения в парадигме, возрождение или адаптацию, остаться не- прерывным или прерваться. За непрерывность или утрату определенных ценностей несет ответствен- ность общество, которое реагирует на функциональ- ные изменения социальных условий. Таким образом, настоящая статья рассматривает процесс традиции в двойном ракурсе – как ценность и как процесс – с целью анализа феномена через определение действий, направленных на сохранение непрерывности тради- ций. Статья отражает эволюцию в динамике тради- ции ковроткачества и других культурных практик, которые стали источниками национально-культур- ной идентичности, а также способы продвижения этих традиций в современности. Ключевые слова: традиция, возрождение, куль- турные ценности, фестиваль, адаптация. Summary Tradition-value versus tradition-process: cultural activities for revitalizing tradition Tradition is a multiple, dynamic and continuous psycho-social phenomenon that ensures the participa- tion of society in a specific system of material and spiri- tual values that have a relative stability. Each cultural phe- nomenon over time is subject to paradigm, continuity or discontinuity, revitalization, or accommodating changes. The continuity or loss of certain values is the responsibility of society, which reacts to change according to the living social conditions. Consequently, this article addresses the process of tradition from a dual perspective: value-tradi- tion and tradition-process, and the aim of the scientific approach is to analyze the phenomenon of tradition by revealing the actions of continuity of tradition. The article reflects the dynamic evolution of the carpet tradition, as well as, other cultural practices that have become sources of national identity, so as to sensitize society to appreciate the millenary cultural values. Key words: tradition, revitalization, cultural values, festival, accommodation. Tradiţiile, obiceiurile, ritualurile şi ceremoniile, portul popular, folclorul sunt comori inestimabile care definesc un popor, făcându-l unic, statornic şi nemuritor. Importanţa cunoaşterii valorilor identita- re la nivel individual, comunitar şi naţional este fun- damentală pentru înţelegerea şi consacrarea locului lor în lume. Actualmente, promovarea identităţii cul- turale reprezintă o strategie prioritară a ţării. Ea poa- te să rămână vie numai prin conservarea moşteniri- lor culturale, numai prin continuitatea tradiţiei. Prin urmare, apare dilema: cum poate fi perpetuată tra- diţia, atunci când are loc o confruntare directă a ve- chiului cu noul, atunci când obiectele de valoare sunt devalorizate, iar cele fără valoare, apreciate? Cum in- terpretăm procesele culturale atunci când ne aflăm la confluenţa dintre tradiţie şi modernitate, atunci când este cazul să susţinem, pe de o parte, rolul tradiţiei valoare, iar pe de alta, să apreciem tradiţia ca proces în promovarea culturii şi în contextul în care suntem supuşi unui proces continuu de globalizare şi schim- bare radicală a paradigmelor culturale? E-ISSN: 2537-6152 THE JOURNAL OF ETHNOLOGY AND CULTUROLOGY 2018, Volume XXIV 49 Trebuie să remarcăm că fenomenul tradiţiei me- reu a fost motiv de dispute şi reflecţii ştiinţifice, iar astăzi tot mai multe studii [3; 4; 6; 8; 10; 11] abordea- ză modul de percepţie a tradiţiei de către societate, reieşind din necesitatea continuităţii vechilor proto- tipuri culturale. Din punct de vedere ontologic, conceptul tra- diţie vine din limba latină, ceea ce înseamnă trans- mitere [4]. În timp a dobândit un caracter mai larg ce cuprinde: valori culturale, trecut istoric al cărui amintire este vie în memoria colectivităţii. Concep- tul de tradiţie poate fi caracterizat ca fenomen psiho- social, multiplu, dinamic, ce asigură participarea la un sistem specific de valori materiale şi spirituale, ce au o relativă stabilitate, presupune procesul de trans- mitere a faptelor culturale în timp care încorporează atât continuitatea, cât şi schimbarea. Din perspectivă antropologică, tradiţia înseamnă continuitate, deci raportarea la trecut. Ea aparţine însă prezentului, care o actualizează, o redescoperă şi de multe ori, o adaptează noilor cerinţe socio-culturale [3; 4]. În aceeaşi ordine de idei, tradiţia reprezintă partea ac- tivă a moştenirii culturale, ceea ce rămâne viu din trecut, elementele care acţionează modelator asupra prezentului cultural. O definire expresivă a concep- tului aparţine lui Tudor Vianu: „Scurt spus, tradiţia este influenţa muncii culturale anterioare asupra ce- lei prezente” [4, p. 42]. Altfel spus, tradiţia este „con- densată” în opere şi acţionează modelator prin insti- tuţiile de învăţământ şi de tezaurizare, prin formele educaţiei şi prin mecanismele memoriei sociale. Conform cercetătorului român Ana Iuga, pentru înţelegerea acestui construct din perspectivă teoreti- că este nevoie de o distincţie duală: tradiţia-valoare şi tradiţia-proces. Această distincţie a fost abordată de antropologii Richard Handler şi Jocelyn Linnekin, în viziunea cărora tradiţia valoare presupune atribuirea conceptului cu un sens naturalist, organic, tradiţia văzută ca esenţă şi valoare, suprapusă sensului său absolut, iar tradiţia-proces presupune adoptarea unei perspective constructiviste, orientată asupra analizei tradiţiei ca proces „care înglobează atât continuitate, cât şi discontinuitate” [11, p. 86]. Prin urmare, într-un prim sens, cel naturalist, „tradiţia este”, după cum spunea esteticianul român, Andrei Pleşu. Ea există pur şi simplu şi face referire la anumite valori de necontestat. Tradiţia e un model, o stare de fapt, este de sine stătătoare şi are un carac- ter normativ, are „forţa unei legi, ˂…˃ respectată de toţi membrii comunităţii, de comun acord” [10, p. 39]. Astfel percepută, tradiţia-valoare presupune con- tinuitatea faptelor culturale în timp, favorizând tre- cutul, un trecut normativ, auroral, care oferă modele de imitat. Demn de a fi studiat, din această perspec- tivă, ar fi „doar ceea ce este vechi şi suficient de bine conservat – şi tocmai prin aceasta devine obiectul unei pietăţi recuperatoare” [6, p. 203], având ca scop ilustrarea continuităţii şi funcţionalităţii societăţilor tradiţionale. De multe ori însă, conform etnografului Ana Iuga, studiile care se apleacă asupra tradiţiei-va- loare prezintă o limitare, prin lipsa de interes faţă de ceea ce se întâmplă în lumea rurală contemporană şi prin respingerea noului, pentru că ar fi elementul care provoacă dezintegrarea tradiţiei [4, p. 16]. Potrivit acesteia, adesea, inovaţia este percepută ca o degra- dare artistică, ca o involuţie, iar fiecare element nou grefat pe substanţa tradiţiei este perceput în sens ne- gativ, catalogat drept kitsch fără a conştientiza că de fapt kitsch-ul, după antropologul Vintilă Mihăilescu, este un fenomen cultural ce face parte din tradiţie [6; 8]. Printre aceste studii (dedicate tradiţiei-valoare), se includ cele ale esteticianului Grigore Smeu care încă la mijlocul secolului al XX-lea, fiind îngrijorat de schimbările care apar în arta populară, propune ca societatea să fie educată estetic, convins că aceasta este singura soluţie pentru a scăpa de acest „proces de involuţie, manifestat preponderent la sat prin in- troducerea motivelor florale, caracterizate de un «mi- mesis sentimental» al naturii” [14, p. 156]. Totodată, pierderea tradiţiei-valoare a fost afirmată şi de Simion Mehedinţi în cadrul unui discurs public în care vine cu îndemnul de-a conserva faptele culturale „deoare- ce toată civilizaţia moştenită de la bătrâni e pe cale de vădită risipire şi decadenţă” [apud, 7, p. 42]. Cu privi- re la acest fapt, antropologul român Vintilă Mihăiles- cu este de părere (prea categoric, în viziunea noastră) că o astfel de percepţie în sens negativ reprezintă „un handicap metodologic important, care constă într-o inabilitate sau chiar inapetenţă faţă de schimbările so- ciale” [6, p. 203] şi, în consecinţă, o imposibilitate de a percepe tradiţia ca un proces. Aşadar, considerăm că tradiţia se alătură concep- tului de creaţie. Pe de o parte, creaţia culturală oferă omului tradiţional demnitate, prin ocazia de afirmare a personalităţii, motiv pentru care nu-l putem acu- za de lipsa gustului estetic. Pe de altă parte însă, nu putem accepta fiecare creaţie culturală care se abate considerabil de la tiparele prototipice, care totuşi ne- au format identitatea culturală, cristalizând cele mai tainice trăiri ale conştiinţei de neam, oferind valori de performanţă, de mare densitate axiologică şi semanti- că. Este bine să conştientizăm valoarea trecutului, să apreciem în mod real şi simbolic actele de creaţie ale prezentului, astfel încât să putem prevedea virtualită- ţile viitorului care pot deveni, în funcţie de contextele variabile, forme de afirmare ale identităţii culturale. Referitor la analiza tradiţiei ca proces (continu- itate), abordarea acesteia se regăseşte în numeroase E-ISSN 2537-6152 REVISTA DE ETNOLOGIE ŞI CULTUROLOGIE 2018, Volumul XXIV50 studii de etnologie, antropologie şi sociologie [3; 4; 10; 11] care investighează dinamica faptelor cultura- le. Conform surselor, tradiţia ca proces reprezintă in- teracţiunea diacroniei cu sincronia. Diacronia, con- cept temporal, este perceput ca dimensiune verticală: există o anumită continuitate a formelor culturale transmise în timp care vin dinspre trecut. Sincronia presupune relevarea tradiţiei ca dimensiune orizon- tală: fenomenele culturale sunt trăite şi performate, sunt actualizate şi adaptate valorilor sociale şi cultu- rale contemporane. Prin urmare, tradiţia proces tezaurizează şi acu- mulează valorile, reţine ceea ce este durabil din punct de vedere spiritual, transmiţând peste timp moşteni- rea care poate învinge timpul. Este vorba despre ace- le performanţe care rămân actuale prin semnificaţiile lor, din considerentul că nu şi-au consumat mesajul în epoca în care au apărut. Este vorba de o selecţie axiologică pe care prezentul o face în corpul acestei moşteniri, aplicând criterii particulare. Valorile cul- turale, cele care sintetizează o epocă şi un mod de a înţelege lumea, dobândesc, prin forţa lor ideatică şi expresivă, un caracter de permanenţă, devenind re- pere pentru conştiinţa unei societăţi. Ele sunt mereu reinterpretate, din noi perspective, fiind astfel aduse în circuitul viu al culturii. Din punctul de vedere al tradiţiei ca proces, fiecare epocă cu adevărat nouă proiectează asupra trecutului o altă perspectivă şi descoperă în el sensuri noi, iar unii creatori, promo- tori ai fenomenelor culturale pot fi redescoperiţi şi revalorizaţi din perspective inedite. Pentru exemplificare, vom prezenta evoluţia tradiţiei covorului basarabean cu scopul de a reite- ra modul şi direcţiile evolutive ale covoristicii tra- diţionale, în contextul în care de-a lungul timpului s-au produs mai multe modificări în prelucrarea materiei prime, în tehnicile de confecţionare, în ale- gerea decorului şi a gamei cromatice. În această or- dine de idei, remarcăm în literatura de specialitate trei etape de evoluţie ale covoristicii moldoveneşti [1]. Prima, şi cea mai îndelungată etapă (secolul al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea), desemnează constituirea seculară a domeniului şi atingerea apogeului artistic. Principala ei perfor- manţă constă în cristalizarea ca expresie artistică a covorului moldovenesc şi păstrarea particularităţi- lor clare în contextul celorlalte tradiţii europene. În aceste ţesături au fost imprimate arhetipuri culturale specifice ornamenticii, ritmicii şi armonicii întregii arte populare. Cea de-a doua etapă (a doua jumătate a secolului al XIX-lea) se remarcă prin începutul de- cadenţei covoristicii moldoveneşti (debutul disconti- nuităţii), provocat de răspândirea pe cale comercială a coloranţilor de anilină şi a modelelor de covoare cu decor naturalist [2]. În consecinţă, coloritul pas- telat al vechilor covoare, obţinut prin vopsirea lânii cu ajutorul coloranţilor de origine naturală, a fost în- locuit cu unul strident, rezultat din vopsirea firelor de lână cu coloranţi chimici, iar vechile motive, pre- ponderent geometrice sau vegetale stilizate (mai pu- ţin cosmomorfe, antropomorfe şi zoomorfe), au fost depersonalizate, înlocuite treptat cu un decor tot mai naturalist ca realizare. A treia etapă a început după cel de-al Doilea Război Mondial şi continuă până în prezent. Ca urmare a încercărilor de reorganizare a vieţii economice s-a recurs la organizarea atelierelor meşteşugăreşti. Respectiv, s-a început o confruntare a celor două tendinţe – a vechiului cu noul. Pe de o parte, unii au început să conştientizeze calităţile co- voarelor tradiţionale, apreciindu-le la justa lor valoa- re, iar ca urmare au întreprins primele măsuri pentru susţinerea tradiţiilor artistice autentice (conservarea modelelor de înaltă ţinută artistică, etalarea covoa- relor la expoziţii regionale şi internaţionale, crearea colecţiilor muzeale şi publicarea primelor lucrări în care se accentua valoarea culturală şi artistică a aces- tor ţesături). Pe de altă parte însă, anumite categorii sociale şi-au regăsit confortul în stridenţa cromatică şi naturalismul militant, alimentat de raţionalism şi de progresul industrial. Astfel, ţesătoarele angajate în ateliere produceau covoare pentru reţeaua comerci- ală şi expoziţii, ţesându-le după schiţele realizate de pictori, în dependenţă de gustul estetic al solicitantu- lui. Totodată, în procesul de realizare a covoarelor se includ tapiserii profesionişti, unii având contribuţie substanţială la conturarea şi diversificarea covoris- ticii din această perioadă (Maria Saca-Răcilă, Silvia Vrâncean, Elena Rotaru, Carmela Golovinov, Silvia Vrânceanu ş. a.) [12; 13]. Actualmente, conştientă de valoarea covoare- lor tradiţionale, societatea se implică în revitalizarea acestora. Ne referim la tendinţa fabricilor de covoare industriale (S.A. Floare Carpet, S. A. Covoare Un- gheni) de a reproduce covoare conform vechilor ca- noane cromatice şi ornamentale. Demnă de apreciat este activitatea Complexului de Meşteşuguri Arta Rustică din com. Clişova Nouă, r-nul Orhei (con- ducător Ecaterina Popescu), atelierului Poeniţa din com. Tabăra, muzeului Casa Părintească (s. Palanca, r-nul Călăraşi), SRL Grinfor (r-nul Orhei) pentru eforturile depuse în restabilirea covoarelor conform principiilor tradiţionale. Faptul că în contemporane- itate se insistă asupra promovării covorului vorbeşte despre valoarea artistică şi despre rolul indubitabil în cadrul comunităţii. Pe lângă faptul că aveau cele mai elevate trăsături artistice, încă de la început, covoarele erau considera- te în totalitate benefice. Totodată, trebuie să consta- E-ISSN: 2537-6152 THE JOURNAL OF ETHNOLOGY AND CULTUROLOGY 2018, Volume XXIV 51 tăm, la o distanţă mare de timp, că şi omul din zilele noastre le percepe la fel, continuând astfel a promova tradiţia acestora. Terenul etnografic ne demonstrează că până în prezent covoarele sunt considerate bene- fice, percepute ca surse de energie care menţin firul comunicării între generaţii. Presupunem că energia pozitivă a acestor ţesă- turi se acumula treptat prin participarea emotivă a celor care pregăteau materia primă şi ţeseau covoare- le. Este vorba de acea „iradiere artistică” a operelor de artă despre care esteticianul Moisei Kagan afirmă: „... operele de artă care îmbină acţiunea artistică asupra omului cu funcţia utilitară posedă o anumită dialec- tică internă specifică. Forţa acţiunii lor constă în fap- tul că oamenii sunt supuşi «iradierii artistice» chiar în timpul procesului activităţii lor practice, ceea ce face ca aceasta să se însufleţească, să se organizeze şi să activeze, dobândind stimuli emoţionali supli- mentari şi transformându-se dintr-o obligaţie într-o bucurie” [5, p. 54]. Presupunem că oamenii aveau gânduri şi sentimente senine, pentru că operau cu motive consacrate, de o mare putere benefică, care, prin asociere, îi făcea să se simtă fericiţi. Potrivit cercetărilor etnografice de teren, „co- voarele emană energii pozitive” [inf. Livizoru Tatia- na, a.n. 1958, s. Tartaul, r-nul Cantemir], sunt agre- abile, reconfortează şi, în acelaşi timp, rămân mereu enigmatice, menţinând firul comunicării între mai multe generaţii. Probabil, din aceste considerente, în multe localităţi, s-a practicat obiceiul ca, în ultima noapte din ajunul nunţii, mireasa să doarmă culcată pe o scoarţă, „ca să nu uite de casa părintească” [inf. Nina Crăciun, a.n. 1951, s. Trebujeni, r-nul Orhei], iar a doua zi, în timpul cununiei la biserică, acest covor era aşternut sub picioarele mirilor, „pentru a fi fericiţi în viaţa de familie” [inf. Nina Manea, a.n. 1954, s. Căinarii Vechi, r-nul Soroca]. De altfel, până în prezent se continuă tradiţia ca mirii să stea în faţa altarului pe covor. Totodată, în timpul nunţii, „mi- reasa îngenunchea pe un covor în faţa părinţilor pen- tru a-şi cere iertare şi a primi binecuvântare de la ei [inf. Efrosinia Ţurcan, a.n. 1932, com. Cruzeşti, mun. Chişinău], iar în timp ce mirii ieşeau din casa părin- ţilor miresei, vorniceii jucau zestrea acesteia, (inclu- siv covoarele), astfel încât nuntaşii aveau posibilitatea să vadă cât de bogată şi de harnică este ea. De dragul acestor clipe rituale, trăite plenar în faţa colectivităţii, actualmente, în contextul procese- lor de continuitate/discontinuitate culturală întreaga societate susţinută de instituţiile abilitate se strădu- ie să revitalizeze tradiţia cu referire la menţinerea în spirit viu a covorului tradiţional. Mai mult ca atât, conform antropologului Henry Glassie, în cadrul procesului de revitalizare, oamenii „reacţionează la nou, întorcându-se la vechi” [3, p. 32]; se interesea- ză de ceea ce este moştenit, ce este în comun, aso- ciat sacrului, şi, mai ales, ceea ce este local. Astfel se întâmplă când se înfiinţează festivaluri locale, dar şi alte manifestări culturale prin care se reinventează şi sunt revalorizate vechi tradiţii ce sunt în punctul de a fi abandonate, ori au fost deja înlăturate. Men- ţionăm în acest context Târgul Naţional al Covorului „Covorul Dorului” (organizat anual în Chişinău, din anul 2014), Festivalul „Frumos covor basarabean” (organizat anual la Clişova Nouă, Orhei, în cadrul Complexului de Meşteşuguri „Arta Rustică”), Ziua Universală a Iei (24 iunie, sub egida Muzeului Naţio- nal de Etnografie şi Istorie Naturală şi a Ministerului Culturii), Festivalul Internaţional de Muzică „Măr- ţişor” (or. Chişinău), „Festivalul „iProsop” (s. Sele- met, Cimişlia) Festivalul „Ia Mania” (s. Holercani, Dubăsari), Festivalul concurs „Să trăiţi să înfloriţi” ş. a. Trebuie să menţionăm că, în ultimul timp, festi- valurile au luat amploare, astfel încât printre obiecti- vele acestora nu se regăseşte atât promovarea culturii şi a valorilor naţionale, cât posibilităţi de agrement şi petrecere plăcută a timpului liber, iar pentru organi- zatori posibilităţi de profit economic. În cele ce urmează, vom veni cu detalii asupra organizării celor mai relevante şi necesare festivaluri culturale, care prin scopul şi obiectivele asumate au contribuţie substanţială la revitalizarea tradiţiei. În această ordine de idei, menţionăm Atelierul de vopsire a lânii în coloranţi naturali cu genericul Re- constituirea unei practici artistice dispărute acum un veac (2014), activitate culturală de amploare, orga- nizată în cadrul Complexului de Meşteşuguri „Arta Rustică”. La lucrările atelierului au participat meşteri ţesători (din comunele Clişova Nouă, Tabăra şi Tre- bujeni, raionul Orhei; satul Ignăţei, raionul Rezina; satul Vărzăreşti, raionul Nisporeni; satul Sadaclia, raionul Basarabeasca; satul Palanca, raionul Călăraşi; oraşele Căuşeni şi Străşeni), cercetători ştiinţifici, muzeografi şi responsabili din domeniul culturii. Toţi cei prezenţi au experimentat mai multe plante pentru a colora firele de lână după reţete tradiţionale, revitalizând în acest fel meşteşugul vopsirii cu ajuto- rul coloranţilor naturali. Un eveniment de amploare în vederea valorifică- rii covorului tradiţional îl reprezintă Târgul Naţional al Covorului cu genericul Covorul Dorului, organizat anual la Chişinău din anul 2014. Festivalul are drept scop valorificarea covorului autentic românesc şi ce- lor ale etniilor conlocuitoare din republică, cunoaş- terea motivelor şi simbolurilor de bază ale covoarelor ca elemente de identitate culturală. Târgul Naţional al Covorului are la bază trei componente esenţiale. Pri- ma componentă se axează pe prezentarea Covorului E-ISSN 2537-6152 REVISTA DE ETNOLOGIE ŞI CULTUROLOGIE 2018, Volumul XXIV52 Tradiţie, prin care se urmăreşte etalarea expoziţiilor de scoarţe vechi basarabene (adunate de prin muze- ele raionale şi săteşti), inclusiv expoziţia Complexu- lui de Meşteşuguri „Arta Rustică” din satul Clişova Nouă, raionul Orhei, care include covoare realizate după modele de scoarţe vechi. În acest fel se asigură continuitatea tradiţiei ţesutului, retransmiterii tehni- cilor de ţesere, precum şi a motivelor ornamentale. Tot în cadrul acestei expoziţii sunt etalate covoare- le din patrimoniul muzeului Casa Părintească (satul Palanca, r-nul Călăraşi) – păstrătorul şi promotorul tehnicii Covorului în bumbi, în persoana meşterului popular Tatiana Popa, dar şi covoarele firmei de pro- ducţie şi comerţ Grinfor SRL din r-nul Orhei. A doua componentă are la bază promovarea covorului Contemporaneitate. Este vorba despre co- lecţia de covoare industriale ale S.A. „Covoare Un- gheni” şi S.A. „Floare Carpet”, bazate pe cromatica şi stilistica covorului tradiţional, covoare redate până la identitate atât cromatic, cât şi ornamental cu vechile scoarţe basarabene. A treia şi ultima componentă presupune prezen- tarea Covorului Prieten/ Oaspete. Componenta inclu- de expoziţia covoarelor din colecţii publice şi private ale reprezentanţilor grupurilor etnice din Republica Moldova sau din alte ţări. Pe parcursul celor patru ediţii au fost prezentate covoare din Azerbaidjan, Turcia şi Bulgaria, ţări cu bogate tradiţii ale ţesutului. Ulterior, în parteneriat cu instituţiile de cultu- ră şi învăţământ, comunităţile săteşti au început a desfăşura diverse festivaluri ale covorului: Festivalul Frumos Covor Basarabean (s. Clişova Nouă, r-nul Orhei), Festivalul Covorului Naţional (s. Mihăileni, r-nul Râşcani), Festivalul Covorului (s. Gaidar, Găgă- uzia), toate în contextul elaborării dosarului Tehnici tradiţionale de realizare a scoarţei din România şi Re- publica Moldova inclus în patrimoniul UNESCO la 1 decembrie 2016. O altă acţiune culturală destinată revitalizării tradiţiei este Ziua Universală a Iei, marcată tradi- ţional la 24 iunie atât la Chişinău, cât şi în centrele culturale din republică. Ia românească este însemn al identităţii naţionale şi culturale în care se găseşte conservat codul genetic al poporului nostru. Reper identitar, Ia este sărbătorită, începând cu anul 2013, în „noaptea cerurilor deschise”, de Sânziene. Ziua Universală a Iei celebrează piesa principală a costu- mului popular românesc, dar şi ideea de feminitate, întrucât termenul „Ie” este atribuit exclusiv cămăşii populare femeieşti. Redescoperită permanent, rein- vestită cu semnificaţii, Ia a stârnit întotdeauna fasci- naţie, graţie decorului şi croiului original. Nu întâm- plător, pictorul francez Henri Matisse a reprodus Ia românească în cunoscuta pictură „La blouse roumai- ne”, iar pictorii români Nicolae Tonitza, Camil Res- su, Ion Theodorescu-Sion au surprins frumuseţea şi varietatea cămăşii populare feminine în tablourile lor. Menţionăm că Ziua Universală a Iei a debutat la iniţiativa comunităţii online „La Blouse Roumaine”, fiind preluată cu succes de comunităţile româneşti din peste 100 de oraşe şi din 48 de ţări. Devenit tradiţie este Festivalul iProsop, desfă- şurat în s. Selemet, r-nul Cimişlia (din anul 2015) – eveniment dedicat tradiţiei prosopului ţesut manual ca fiind piesă multifuncţională în viaţa de familie şi în cadrul sărbătorilor festive, piesă omniprezentă în cadrul ceremoniilor şi diverselor ritualuri. Festivalul reuneşte meşteri populari din toată regiunea pentru a promova tradiţiile şi obiceiurile etnice de la sud, le- gate de portul naţional, gastronomie, folclor şi stilul de viaţă rural, dar în special – Prosopul – simbol al patrimoniului cultural naţional. Actualmente, odată cu includerea tradiţiei Măr- ţişorului (dosarul multinaţional Practici culturale aso- ciate zilei de 1 Martie, Republica Moldova, România, Macedonia, Bulgaria) în patrimoniul UNESCO (6 de- cembrie 2017), a fost sensibilizată întreaga societate, astfel încât, pe lângă tradiţionalul Festival de muzică Mărţişor (organizat anual din 1966), în majoritatea comunităţilor, în parteneriat cu instituţiile de cultură şi de învăţământ, se organizează ateliere de confec- ţionare a mărţişoarelor. Tradiţia Mărţişorului, este o practică distinctă a societăţii din Republica Moldova, cu adânci rădăcini în istorie şi cultură, având o des- chidere care leagă diferite grupuri sociale. Face parte din cultura tradiţională, de sorginte folclorică, orală, iar protejarea acestui element, precum şi menţinerea viabilităţii lui în comunităţi presupune asigurarea unui raport funcţional dintre tradiţie şi modernitate. Practică distinctă a societăţii din Republica Mol- dova sunt obiceiurile şi tradiţiile de iarnă. Continui- tatea tradiţiei în cazul obiceiurilor de iarnă se face în cadrul Festivalului-concurs Să trăiţi să înfloriţi, care adună diverse colective artistice şi grupuri de colin- dători, urători, din diverse localităţi. Viabilitatea fes- tivalului a sporit odată cu includerea Colindatului de ceată bărbătească în patrimoniul UNESCO (2013). Aceasta confirmă faptul că, în momentul în care valorile sacre sunt pe cale de a se pierde, societatea reacţionează în vederea revitalizării acestora. Veche tradiţie la români, colindatul oferă mărturie despre felul cum înţelepciunea populară a ştiut să vestească, prin versuri, venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu. Colindele româneşti „sunt încărcate de frumuseţe şi duioşie”, dar au, totodată, şi un puternic mesaj teolo- gic [inf. Livizoru Tatiana, a.n. 1958, sat. Tartaul, r-nul Cantemir]. Preponderent, colindele sunt dedicate fe- telor de măritat, feciorilor de gospodari cu turme de E-ISSN: 2537-6152 THE JOURNAL OF ETHNOLOGY AND CULTUROLOGY 2018, Volume XXIV 53 oi şi lanuri de grâne, preoţilor, fiilor morţi în războaie ş.a. Prin vechimea lor, ele sunt un tezaur valoros al culturii şi spiritualităţii româneşti, transmit mesaje de pace, sănătate, belşug şi voie bună. În acest con- text, putem vorbi despre tradiţie ca permanenţă, ca sursă de viaţă ce prelungeşte experienţa umanităţii, îi conferă durată, acţiune, implicare, permanenţă în sistemul valorilor. Prin urmare a celor spuse, concluzionăm urmă- toarele: 1. Raportându-ne la tradiţie, remarcăm două poziţii opuse. Pe de o parte, tradiţionalismul, care reprezintă o supraevaluare a culturii anterioare şi o devalorizare a prezentului, iar pe de alta, atitudini antitradiţionaliste, moderniste, care se afirmă une- ori prin negarea tradiţiei culturale şi prin glorificarea noilor aspecte. 2. Este greu de spus dacă în cultura unui popor există raporturi de subordonare sau supraordonare valorică, dar putem considera că există o fuziune a „opuselor”, a aspectelor arhaice, tradiţionale, moder- ne şi postmoderne. Aceste două paliere, unul arhaic şi celălalt tradiţional, la care se adaugă cel al moder- nităţii şi al postmodernităţii, valorifică, revalorifică, semnifică şi resemnifică, creează şi (re)creează, fără a lua locul palierelor anterioare şi fără a le nega, toate regăsite în conţinutul cultural actual. 3. Considerăm de maximă importanţă ideea care se degajă din textul de mai sus, şi anume că, prin acţiunile de revitalizare, devenim continuatorii tra- diţiei ca proces şi susţinătorii tradiţiei valoare. Prin procesul de transmitere se asigură „permanenţa tre- cutului în prezent”, pentru că totul, oricât de surprin- zător ar părea, este creat dintr-un precedent, iar oa- menii creează noul pe baza trecutului lor, astfel încât, de-a lungul transmiterii, se operează cu un proces de filtrare a mesajelor culturale, care provoacă mutarea accentului dinspre trecut, asupra forţei prezentului. 4. Tradiţia nu se identifică mecanic cu trecutul, ci este vorba de o selecţie axiologică pe care prezen- tul o face în corpul acestei moşteniri, aplicând criterii particulare. Valorile culturale, cele care sintetizează o epocă şi un mod de a înţelege lumea, dobândesc, prin forţa lor ideatică şi expresivă, un caracter de permanenţă, devenind repere pentru conştiinţa unei societăţi. Ele sunt mereu reinterpretate, din noi per- spective, fiind astfel aduse în circuitul viu al culturii. Pentru că unele tradiţii care s-au „uzat” odată cu tim- pul, s-au istoricizat, dar au avut eficienţă în epoca lor, sunt trecute în fondul „pasiv” al culturii; altele rămân vii şi active în permanenţă, prin exemplaritatea lor. Acestea sunt valorile de performanţă, de mare den- sitate axiologică şi semantică, opere deschise, care solicită şi permit noi interpretări. Referinţe bibliografice 1. Buzilă V. Covoarele produse în sistemul indus- trial. In: Buletinul Ştiinţific al Muzeului Naţional de et- nografie şi Istorie Naturală a Moldovei. Chişinău, 2002. Vol. 3 (16), p. 49-66. 2. Buzilă V. Covoare basarabene. Din patrimoniul Muzeului de Etnografie şi Istorie Naturală. Bucureşti, Edi- tura Institutului Cultural Român, 2013. 252 p. 3. Glassie H. Tradition. In: The Journal of Ame- rican Folklore, 1995. Vol. 108, nr. 430, p. 395-412: www. jstor.org (vizitat 04.04.2018). 4. Iuga A. Valea Izei îmbrăcată ţărăneşte. Târgu Lă- puş: Galaxia Gutenberg, 2011. 320 p. 5. Kagan M. Morfologia artei. Bucureşti: Meridia- ne, 1979. 165 p. 6. Mihăilescu V. Antropologie. Cinci introduceri. Iaşi: Polirom, 2007. 195 p. 7. Moisei L. Ornamentul – fenomen artistico-este- tic. Chişinău: Pontos, 2017. 271 p. 8. Nicolau I., Popescu I. Kitschul ca tradiţie. In: REF. Bucureşti, 1985. T. 30, nr. 2, p. 45-54. 9. Papadima O. O viziune românească a lumii. Bu- cureşti: Saeculum, 1995. 192 p. 10. Pleşu A. Ochiul şi lucrurile. Meridiane: Bucu- reşti, 1968. 117 p. 11. Richard H., Linnekin J. Tradition Genuine or Spu- rious. In: The Journal of American Folklore, 1984. Vol. 97, nr. 385, p. 273-290: www.jstor.org (vizitat 10.04.2018). 12. Simac Ana. Tapiseria contemporană din Repu- blica Moldova. Chişinău: Ştiinţa, 2001. 160 p. 13. Spânu C. Maria Saka-Răcilă: Tapiserie. Pictură. Chişinău: Cartea Moldovei, 2006. 56 p. 14. Smeu G. Repere estetice în satul românesc. Bucu- reşti: Albatros, 1973. 156 p. Informatori Tatiana Livizoru, a.n. 1958, s. Tartaul, r-nul Cante- mir, informaţie culeasă în anul 2014. Nina Crăciun, a.n. 1951, s. Trebujeni, r-nul Orhei, in- formaţie culeasă în anul 2014. Nina Manea, a.n. 1954, s. Căinarii Vechi, r-nul Soro- ca, informaţie culeasă în anul 2014. Efrosinia Ţurcan, a.n. 1932, com. Cruzeşti, mun. Chi- şinău, informaţie culeasă în anul 2013. Ludmila Moisei (Chişinău, Republica Moldova). Doctor în istorie, Centrul de Etnologie, Institutul Patri- moniului Cultural. Людмила Моисей (Кишинев, Республика Мол- дова). Доктор истории, Центр этнологии, Институт культурного наследия. Ludmila Moisei (Chişinău, Republic of Moldova). PhD in History, Center of Ethnology, Institute of Cultural Heritage. E-mail: ludmillaturcan@yahoo.com